miercuri, 15 iunie 2011

Cunoaşterea celuilalt


Cum poate prezenţa unui om în existenţa altuia să rămână şi un fapt de cunoaştere? Ca fapt de cunoaştere, intre un om si altul sunt introduse o serie de raportări care presupun absenţa. Nu poţi cunoaşte şi să te consideri cunoscător al unor informaţii despre ceva sau cineva fără a te separa de obiectele cunoaşterii. Iar separarea conotează absenţa cu un soi de adversitate, cu o raportare ierarhică şi de dominaţie. În cea mai favorabilă formă a cunoaşterii, odată cunoscut un obiect, îl face pe cunoscător să atingă acea suficienţă de sine faţă de care obiectele cunoaşterii nu pot figura decât ca mijloace în dobândirea unei stări cognitive. Nimic nu este condamnabil moral în această separaţie când sunt în joc lucruri.
            Nimic nu este condamnabil nici când este vorba despre oameni. Nu numai pentru că este o practică cogntivă, ci şi pentru că nu poate fi vreodată înlăturată. Ignoranţa în privinţa unui individ ce îţi este prezent ar fi ea însăşi mai condamnabilă decât pare să fie separaţia necesară cunoaşterii lui. Separaţia nu poate fi ameliorată prin încercarea de a înlocui raportarea cognitivă cu una afectivă. Coexistenţa amândurora solicită mai curând ca, în scopul ameliorării unei separaţii ce se instituie maximal ca adversitate, interpretarea cognitivă a celuilalt să fie o cunoaştere corectă.  Chiar dacă o asemenea corectitudine ar fi posibilă, ea nu ar trebui să se desfăşoare prin corelarea unor informaţii care să provină din alte surse decât raportarea directă. De la alţii sau de la altceva, cunoaşterea devenită obiectivă şi mai aproape de corectitudine ar spori, de fapt, separaţia. De aceea, corectitudinea este de atins numai printr-o precaritate informativă, prin valorizarea unor cunoştinţe difuze despre natura omului întâlnită în altul şi prin reunirea informaţiilor despre el în aşa fel încât, în locul obiectivităţii, ele să se constituie într-o unitate pe măsura celei arătate de acesta ca persoană singulară şi unică în relaţiile afective.