sâmbătă, 4 iunie 2011

Daruri şi revoltă


Conceperea lucrurilor din jur ca unele date nu se deosebeşte esenţial de acceptarea lor ca daruri.

În orice judecare a ceva ca lucru asupra căruia nu avem controlul, intră un stadiu originar de acceptare. Altminteri, nimic nu ar putea fi cuprins într-un raport cu noi, fie el chiar şi unul presupus de exterioritate.

Până la a fi interpretată afectiv ca resemnare, acceptarea se raportează la obiectul ei ca la un dar. Pentru că se porneşte de la o absenţă, faţă de care orice lucru întâlnit reprezintă, prin prezenţa lui, un adaos la nimic, adică un privilegiu de genul creaţiei din nimic.

Revolta faţă de lucrurile date şi primite originar ca daruri nu este de judecat ca o raportare a omului la astfel de lucruri, ci este, în afara unei asemenea relaţii, expresia separării individului de ele.

Revolta devine o modalitate prin care individul doreşte să se dea şi să se dăruiască altora, aşa cum vede că se întâmplă cu lucrurile din jurul său.

Nu poate însă să se dea în întregime, de vreme ce prezenţa lui este lipsită de lucrurile date din alcătuirea sa, cum nici nu se poate dărui, cât timp violenţa revoltei nu îngăduie decât impunerea, nu şi oferirea.

Întrucât se sprijină, de fapt, pe o imitaţie a lucrurilor, revolta nu reuşeşte prin ea însăşi să inspire mai departe altceva decât emulaţie.