joi, 23 iunie 2011

Despre mirare


Spinoza, Etica, Scolie la teor. LII: Starea aceasta a sufletului, sau imaginea unui lucru individual, întrucât se află singură în sufletul nostru, se numeşte „mirare”.

Şi, totuşi, suntem obişnuiţi să spunem că ne mirăm în faţa problemelor mari şi complexe ale existenţei şi lumii. Chiar dacă, nu de la Spinoza, ştim că, în variile circuri, stârneşte uimire singularitatea straniului [iar râsetele la circ sunt exprimarea fonică a unui soi de inefabil prea aproape de noi pentru a fi acceptat ca inefabil; de aceea, este denaturat printr-o expresie ce îl aduce în zona informării şi handicapului: „a rămâne mut de uimire”].

Susţinem abnegaţia mirării numai în faţa problemelor mari pentru că mirarea stârnită de lucrurile individuale, singulare este uşor disimulată şi apoi uitată. Atestarea singularităţii unui lucru sau a unei persoane este recunoaştere a unei incapacităţi personale de a folosi limbajul obişnuit al categoriilor şi al modalităţilor de  a trăi - mereu aceleaşi.

Disimularea singularului se petrece prin receptarea lui ca unul dintr-o serie, iar uitarea mirării stârnite de el este urmarea punerii în funcţiune a unor mecanisme ale ignorării deliberate a ceea ce nu putem cunoaşte. Mecanismele sunt multiplicabile la infinit şi, ajungând să reprezinte o mulţime, înlătură acea singularitate originară ce trezea umirea.

Prin astfel de mecanisme, identice în mare cu toate procedeele şi felurile de discurs, alimentate la rându-le de succesiunea de trăiri generate de înaintarea în cursul vieţii, în sufletul nostru nu se mai poate afla singură imaginea unui lucru sau a unei persoane.  

Stăruinţa lui Socrate pentru menţinerea unei întrebări fără răspuns, de exemplu, întrebarea „Ce este frumosul?”, reprezintă un efort de a elimina tot ce ne face să credem că frumosul nu este nicicând un obiect capabil să stea singur în suflet şi să stârnească mirarea.

Cu siguranţă, singularităţii frumosului ca obiect al întrebării îi corespunde generalitatea conceptului de „frumos”. Este însă o cu totul altă generalitatea decât cea a formelor de disimulare şi uitare a singularităţii. Această generalitate este prezentă ca imagine singulară ce naşte mirarea exprimată interogativ. Ea  derivă de la un filozof şi dintr-un discurs filozofic, amândouă lipsite de mecanismele disimulării singularităţii lucrurilor şi persoanelor.

Este păgubitoare pentru persistenţa mirării faţă de singular numai oprirea în generalitatea interogată şi încercarea de a o consolida adăugându-i şi alte generalităţi. Altminteri, exerciţiul filozofic de cercetare interogativă introduce un mecanism de gândire a singularului de alt fel decât cel disimulativ şi este de folosit cel puţin analogic. Mai mult, acelaşi exerciţiu obişnuieşte sufletul cu singurătatea unui gând, util pentru a primi apoi singularităţi şi singurătăţi din afara gândurilor.

Cum însă cursul vieţii stabileşte modul curent de receptare a singularităţilor şi o face mereu prin mecanisme disimulative, mirarea socratică în faţa singularităţii lucrurilor şi persoanelor este mereu, repetitiv, un inacceptabil pas înapoi.