luni, 13 iunie 2011

„El însă era o pasăre mică în gol rămuriş”


„El însă era o pasăre mică în gol rămuriş” (G. Trakl, Sebastian în vis). Aşa, înfruntând moartea. O moarte prezentă în tot ce are legătură cu viaţa. Şi, în cea mai mare măsură, în abundenţa idealurilor şi scopurilor vieţii. Abundenţă uşor de gândit ca zbor, iar ca pasăre zburând omul nu are mărime de om, doar este putrător al unor idealuri fără măsură. Este mare, de necuprins, fără urmă şi aparent lipsit de nevoia unui loc. Scopul zborului nu poate să fie ceva de genul unui loc, altminteri nu ar mai fi zbor. „Rămurişul gol” nu este scopul, este doar felul în care se arată golul ce era presupus în orice zbor. Un gol ca limitare, ramurile goale ca direcţii materiale către ceva mai înalt, socotite în timpul zborului ca posibilităţi de depăşire a tot ce este greu si de pământ în om. Ramurile sunt simple forme ale creşterii din pământ şi, altfel spus, forme ale terestrului imobil. În neclintirea copacului, moartea se arată şi ea de neclintit, ca acel ceva de la care numai se încearcă a se zbura. Iar omul îşi află, în sfârşit, o mărime: este o „pasăre mică”.