duminică, 19 iunie 2011

"fără glas o viaţă uitată"


Noaptea şi fără glas o viaţă uitată” [Die Nacht und sprachlos ein vergessenes Leben, G. Trakl, Seară în Lans]

Noaptea: prelungire a timpului zilei, opus al acesteia capabil să o contureze ca zi, altceva decât ziua; în esenţă, stingere a unui fel de a fi ce era susţinut anterior de ceva diferit de sine, de un soare care nu a fost lumină pură, ci o lumină vizibilă prin  îngrămădirea lucrurilor vizibile.

Noaptea: lipsă a vieţii şi a cunoaşterii.

Întinderea nopţii întunecă lucrurile aflate sub dominaţia ei. De aceea, lucrurile nu sunt de luat în mod individual ca fiind întunecate de la sine. Şi nici nu este îndreptăţit a te plânge de lipsa vederii lor, pentru că ele nu sunt responsabile de obscuritatea în care se află. Sunt doar părţi ale unei obscurităţi mai mari.

Hotărâtoare nu sunt diversele obscurităţi din lucruri sau stingerile lor, ci noaptea, întrucât ea face ca părţile ascunse ale lucrurilor, inclusiv ascunderea lor deplină prin pierdere, să fie socotite ca obscurităţi. Nu este dependenţa similară interpretării că un lucru bun este astfel în virtutea unei Idei a Binelui. Obscurităţile sunt în lucruri fără a fi proprietăţi ale lor, ci absenţe ale proprietăţilor. Cum obscuritate este chiar şi opacitatea materialităţii lucrurilor,  niciodată o proprietate, ci constituţie a lor. De aceea, noaptea devine şi timpul revelaţiilor mistice, adică al dezvăluirii a ceva lipsit de proprietăţi.

În noapte, viaţa revine la obscurităţile purtate totdeauna, fiind mereu mult necunoscut în ea şi multe feluri de apariţie a morţii. Cât priveşte corpul, întunericul din orbitele craniului au fost dintotdeauna acolo, chiar şi când acestea erau ocupate de organele vederii. Ca atare, noaptea se arată ca finalitate a dimineţii, amiezii şi serii, fără a fi ştearsă de apariţia zorilor, de vreme ce ea va fi repetată de aceleaşi momente ale zilei.

Viaţa vorbită pare scoasă din noapte, sonoritatea vorbelor fiind aceea care face uitate obscurităţile din lucruri. Le face uitate, însă în chip aparent, fiindcă şi ele sunt vorbe în noapte. Cunoaşterea care îmbracă forma multiplicării vorbelor, chiar dacă se confruntă cu limitele ei de a spune ceva notabil despre lume, trezeşte închipuirea cum că nu există limite şi că lucrurile nu rezistă încercărilor de a le dezvălui.

Totuşi, renunţarea la aparenţa că putem vorbi despre lucruri şi vieţi înlăturând obscurităţi, ne confruntă cu o uitare mai greu de acceptat: „o viaţă uitată”. Greu, pentru că noaptea se arată ca pierdere ireversibilă şi, de aceea, se arată fără rost atât parcursul început dimineaţa, cât şi înaintarea în noapte călăuziţi de stele sau de lumina lunii. Uitarea vieţii proprii şi uitarea vieţii altora au aceeaşi greutate, de aici şi străduinţa de a restitui prin memorie vieţile altora. Şi, fiind esenţial vorbitori, viaţa uitată fără glas ne amuţeşte esenţial.