vineri, 10 iunie 2011

Idealul personal


Prospecţiunile asupra vieţii, ca forme de observare / spectare a ceva ce nu este încă, izolează din viaţă elementele care în genere sunt atât de vizibile, încât li se poate anticipa naşterea şi când nu este nimic de văzut.

„Cum voi / vom trăi?” este, de aceea, o falsă interogaţie. Ştim deja într-un oarecare fel ceea ce vrem să întrebăm. Întrebarea intervine în urma parcurgerii unor elemente sau imagini clare despre viaţă. Sunt desprinse din obscuritatea mnemică a trecutului şi proiectate în obscuritatea viitorului. Vrem să trăim moral şi ştim limpede ce este moral din trecutul nostru, dar numai prin uitarea muţimii clipelor indiferente sau total amorale ale trecutului şi prin întoarcerea privirii de la imoralitatea şi ea constitutivă trecutului.

Mai aproape de înfruntarea necunoscutului vieţii este afirmarea la lumină a unui ideal personal. Prezent în viaţă fără interogaţie, idealul nu este precedat de nimic din trecut, altfel nu ar mai fi ideal în sens propriu, adică un scop individual, capabil să configureze individualitatea unui om.

Idealul personal este mai puţin evident decât planul de viaţă prospectiv, mai ales că apartenenţa lui subiectivă îl ţine departe de spaţiul evidenţelor obiective.

Învecinat cu obscurul vieţii încă inexistente şi desprins din obscurul trecutului, idealul personal mişcă, nu face viitorul vizibil.

În locul vizibilităţii şi clarităţii prospecţiunii se instituie mobil dorinţa mişcării către ceva, un gen de mişcare neordonată, imprescriptibilă, deosebită fiind de mişcarea ritmică şi ordonată a corpului, căruia nu i se pot atribui idealuri personale.