vineri, 17 iunie 2011

Iubirea şi ura: stări


Pentru a rămâne încă în sfera agentului moral şi pentru a nu fi numai un răspuns al acestuia la un obiect dezirabil, dorinţa trebuie precedată de o stare capabilă să o configureze, pe ea şi obiectele sale.

O astfel de stare este una orectică, pornind de la numele grecesc al dorinşei, orexis. Necesitatea unei asemenea precedenţe este dictată de nevoia împlinirii condiţiei de agent moral. La rându-i, exigenţa de a fi un agent moral veritabil este impusă de o alternativă care înstrăinează total de judecarea unei stări de fapt  drept una relevantă moral. Anume, agentul moral nu poate fi doar parte indiferentă calitativ faţă de altele ce alcătuiesc contextul unei acţiuni morale. Într-o astfel de situaţie, o condiţie – cerul senin – ar avea o putere de justificare egală cu o cauză – hotărârea cuiva de a face binele în acea zi cu cerul senin.

De ce agentul moral trebuie să se afle într-o stare orectică şi nu într-o altfel de stare? Pentru că luarea în consideraţie a unei alte stări fie nu ar avea relevanţă morală, fie ar exprima prea puţin din capacitatea umană de a ordona realitatea.

Cele două stări orectice relevante moral sunt iubirea şi ura: iubirea pentru că apropie de realitate, ura pentru că îndepărtează. Apropierea este corectitudine faţă de sine, în sensul în care orice înţelegere de sine trebuie să ţină cont de realitate, nu de închipuire; este şi comportament corect faţă de ceilalţi, ei figurând ca părţi ale realităţii. Nu poţi fi aproape de ceilalţi, dacă nu eşti aproape de realitate. De aceea, îndepărtarea de realitate prin credinţa religioasă îngăduie oricând îndepărtarea de ceilalţi, chiar când se închipuie iubirea lor. Aşa pot fi explicate, de pildă, condamnările religioase ale unor semeni despre care se pretindea, totuşi, că sunt vrednici de iubire.

Apropierea de realitate şi îndepărtarea de ea nu sunt, cum o arată chiar şi descrierea lor în acest fel, stări morale, în sensul în care le-am putea judeca după nişte norme comportamentale. De altfel, este inadecvat să judeci pe cineva pentru că iubeşte sau urăşte. Mai curând, iubirea şi ura sunt raportări generale ale omului la realitate, susţinute de o mulţime difuză de gânduri şi afecte. Mai aproape de sensul pe care îl acorda Spinoza iubirii de natură sau de Dumnezeu, concedându-i filozofului şi faptul că rolul prioritar într-o astfel de iubire îl joacă raţionalitatea.

Caracterul amoral al iubirii şi urii implică aplicarea unor criterii estetice în aprecierea dorinţelor, apoi acţiunilor determinate de acestea. Pentru că valorizarea estetică poate, spre deosebire de cea morală, să treacă peste aspectele difuze, contradictorii şi multiple ale unui obiect natural sau artistic pentru a-l considera frumos sau urât (o pictură poate fi frumoasă şi dacă ilustrează urâtul). Dacă s-ar spune că este frumos să iubeşti şi urât să urăşti, forţa motivaţională a acestor vorbe ar fi mai mare, pentru că un agent moral ar şti că nu este responsabil şi vinovat pentru o anumită acţiune, ci ar cunoaşte, mult mai aproape de morala filozofiei antice, că este responsabil pentru modul său de raportare la realitate, sau, altfel exprimat, pentru sine, fapt ce permite trecerea peste felurile de rău cauzate circumstanţial şi, de aceea, sporeşte încrederea că agentul moral are un cuvânt de spus în ordonarea realităţii.