joi, 23 iunie 2011

Lucruri şi oameni


În societatea lucrurilor, mulţumirea este adusă nu numai de folosirea lor, ci şi de posibilitatea de a nu le folosi avându-le.

Ordonarea lucrurilor şi vorbirea despre ele sunt adesea modalităţi prin care li se ascunde sau împodobeşte abandonarea folosirii lor. Este indicată astfel numai posesia.

Şi, mai marea obişnuinţă cu societatea lucrurilor configurează frecvent felul în care ne găsim în societatea oamenilor.

Ne aşteptăm, deci, ca raportările necesare faţă de oameni să nu epuizeze posibilul vieţii noastre alături de ei şi, prin urmare, să nu mulţumească.

Ca şi lucrurile, oamenii trebuie să fie şi acolo undeva, suficient de departe cât să permită absenţa vreunei raportări necesare faţă de ei şi suficient de aproape pentru ca o asemenea raportare să fie posibilă.

Dacă pura posesie a unui lucru va fi privită de cei lipsiţi de respectivul lucru drept o ofensă sau o dovadă de avariţie, abandonarea oamenilor în felul menţinerii posibilităţii de a reveni oricând la ei apare ca egoism.

Contradicţia produsă de egoism ca singularizare într-o societate totuşi dorită va da naştere unor ordonări şi discursuri despre oameni cu valoare justificativă. Ordonarea capătă forma politicii ori cea a împărţirii oamenilor în categorii. Discursurile despre ei vor angaja toate mijloacele păstrate şi folosite în limbă, multe şi capabile să disimuleze raportarea directă faţă de aceştia. Cum sunt, de exemplu, formulele de politeţe ori practica substituirii discursului vorbit cu cel scris.

Diferit faţă de cum se întâmplă cu lucrurile, oamenii abandonaţi şi disponibili pot să apară, să reapară, să bântuie. De aceea, societatea oamenilor este mult mai populată decât cea a lucrurilor.