sâmbătă, 25 iunie 2011

Nebunia blândă


„Când nepotul în blândă nebunie / Singur jinduieşte la-ntunecatul sfârşit” (Trakl, Helian)

Nebunia aprigă: o face să fie astfel evidenţa ei, chiar dacă nu este dovedită prin cuvinte, ea se oferă explicit cunoaşterii ei de către alţii.

Nebunia aprigă vorbeşte, deci.

Şi nebunia capabilă să se adreseze altora este mai curând absurditate manifestă, atopie sau lipsă a unui loc.

Atopia ca lipsă a unui loc caută unul şi, de aceea, nebunia aprigă mişcă lucrurile pentru o reaşezare a lor în care nebunul şi cei înnebuniţi de el să îşi câştige locuri, nu cele dintotdeauna şi natural avute. Sunt locuri noi, atunci generate, cu uitarea asumată a faptului că, în calitate de oameni generaţi de alţi oameni, nebunii şi toţi ceilalţi aveau deja locuri. De aceea, nebunii nu se recunosc ca nepoţi.

Nebunia blândă este ascunsă, în tăcere. Aproape că nu este nebunie, câtă vreme nu este atopie căutătoare de locuri. Ea are un loc, fie el şi ascuns, iar tocmai retragerea o face incapabilă să mişte lucrurile. Deopotrivă, nebunia blândă nu se consumă colectiv, căci, dacă vrem să o descriem ca atopie, este aşa ca abandonare a unui loc în colectivitate.

Nebunia blândă este supunere la o mişcare din afară, a cursului descendent al naturii şi, apoi, al existenţei. Acestui curs nu i se pot opune decât mulţimi de oameni, fiind prea puternic pentru cel „singur”. Mulţimile nasc prin limbaj, deseori al nebuniei aprige, alte cursuri ale existenţei, luminoase şi cu totul umane, artificiale şi sociale, faţă de care moartea, pe cât este de proprie naturii omului singur, pe atât este de negândit şi de nedorit.