miercuri, 1 iunie 2011

Notă despre linişte


Dacă liniştea ar fi numai rezultatul zgomotului, ea ar fi lipsită de semnificativitate. Sau ar trebui justificată, în toate situaţiile în care este invocată, ca o nostalgie a nimicului şi vidului.

Însă, diferit de nimic şi vid, liniştea pare să ofere un sens vieţii şi gândurilor. De fapt, cele care sunt determinate ca liniştite prezintă semnificativitate, întrucât ele singure se mişcă printre lucrurile cărora li se acordă un sens.

Astfel, liniştea intervine între două zgomote, unul al murmurului potrivnic şi al neliniştii, celălalt al exprimării vieţii şi gândurilor.

Intervenind în umanitatea vieţii şi gândurilor, liniştea ar urma să fie divină. Divinul apare în linişte ca tăcere capabilă să stea împotriva neliniştii şi ca sens subtil capabil să se apropie din afară de mulţimea sensurilor din viaţă şi gânduri. Apropiindu-se, ar arăta că mulţimea sensurilor nu reuşeşte vreodată să se instituie ca explicaţie a întregului vieţii sau al gândirii.

Un sens subtil şi divin ar fi de întâlnit în cele despre care, vorbind cu nelinişte, cunoaştem că nu vom genera decât o mulţime de sensuri incapabilă să se constituie ca o explicaţie a întregului.