vineri, 17 iunie 2011

Notă despre păcatul originar


Dacă ar fi să acordăm credit unei doctrine absurde precum cea a păcatului originar -  moştenire de neînţes a unei erori şi a pedepsirii ei, o putem face doar prin admiterea faptului că tot ce se petrece în exitenţa noastră rămâne ca parte a ei, la fel de absurd, chiar când sunt lucruri pe care le renegăm, ne îndepărtăm de ele sau le condamnăm.

Tocmai persistenţa a tot ce se petrece stinge conştiinţa vinovăţiei: aşa suntem şi aşa sunt, de fapt, oamenii oameni, exact în condiţia pedepsirii pentru păcatul originar. Închipuirea că a am fi reuşit să fim altfel, de unde şi învinovăţirea pentru ce suntem acum, este simptomul unei nemulţumiri faţă de caracterul punitiv pe care îl poate lua faptul de a fi exact aşa cum suntem, fără să rămână posibilitatea unei schimbări.

În desfăşurarea existenţei, ne îndepărtăm prin acţiuni de tot ceea ce este inactiv, chiar şi când urmărim prin acţiunile noastre atingerea unor scopuri şi, deci, a unei stări de pasivă împlinire. Fiind altfel decât felul în care ne ştim în timpul acţiunii, întâlnirea cu neobişnuita realitate a lucrurilor încheiate, chiar dacă ele ne aparţin şi ne alcătuiesc, ne pare venită din afară ca o peseapsă.