duminică, 26 iunie 2011

Perseverenţa de a exista


Efortul de a persevera în existenţă este însăşi esenţa unei fiinţe” (Spinoza, Etica, IV, teor. XXII, Dem.)

Şi, precizase Spinoza anterior, este prima dintre virtuţi.

Este un efort şi o virtute pentru că, evident se opune contrariul ei, abandonarea existenţei. Cum este însă posibil ca o fiinţă să fie aproape cu aceeaşi intensitate înclinată către contrariul fiinţei ei?

Posibil să se răspundă prin aceea că omul nu este conştient de esenţa fiinţei sale şi, de aceea, acţionează împotriva ei.

Dacă este aşa, atunci lipsa unei astfel de conştiinţe nu ar putea fi de genul unei omisiuni, nu poţi uita de esenţa fiinţei tale aşa cum uiţi de numele unui oraş sau de o altă informaţie oarecare.

Uiţi, pentru că există un alt gen de raportare la sine care se aseamănă perseverenţei în existenţă. Cu titlu generic, perseverenţa este substituită de persistenţă. Persistenţă care apoi se divide într-o persistenţă a voinţei pentru ceva, o persistenţă a existenţei printre lucruri, printre acţiuni etc.

Persistenţa de orice fel este diferită de perseverenţă prin faptul că nu reprezintă un efort, ci este abandonare printre cele în care se persistă. Preferabilitatea abandonării este cauzată tocmai de uşurinţa şi de lipsa ei de efort.

Nu este posibil să existe o fiinţă care să renunţe la esenţa sa ori la prima dintre virtuţi, nici măcar atunci când hotăreşte explicit abandonarea existenţei sale. În abandonarea vieţii, persistenţa în hotărâre este atât de mare şi muncită, încât se aseamănă până la identitate cu efortul de a persevera în existenţă.

Atât de mult, încât se naşte iluzia că deciderea morţii este afirmare a vieţii. Că moartea asumată perseverează în a spune celorlalţi ceva viu.

Aşa cum fusese înţeleasă asemănarea şi în filozofia greacă, asemănarea puternică între două lucruri semnifică existenţa a ceva realmente comun între ele. Şi persistenţa printre lucruri are în comun cu perseverenţa în existenţă faptul că amândouă sunt manifestări ale fiinţei proprii.

Caracterul de virtute al perseverenţei în existenţă este, de aceea, unul care nu beneficiază de forţa unui contrariu absolut. Nu există o luptă pentru existenţă aşa cum există lupta dintre egoism şi altruism. Este numai o luptă intestină, printre felurile de a fi ale aceluiaşi. Nu este, prin urmare, vizibilă, virtuosul nu primeşte onoruri şi efortul său ascuns se aseamănă cu străduinţa dintr-o maladie oarecare. Pare, de asemenea, înrudită cu muncile bilei negre a melancolicilor.