marți, 7 iunie 2011

Politeia nevorbită


Originar, termenul politeia  nu se referea la activitatea politică, nici la constituţiile scrise. Cele din urmă vor reţine sensul originar al politeiei, acela de ordine a coexistenţei oamenilor. Transpunerea şi fixarea acestei ordini în limbajul legilor nu însemna faptul că limbajul va substitui realitatea socială. Dimpotrivă, miracolul legilor înscrise în constituţii era cel de a face în aşa fel ca limbajul folosit de ele să treacă neobservat în practica vieţii comunitare. Cu riscul, asumat de Platon, de a simţi nevoia refacerii mentale a omului, astfel încât el să nu îşi conceapă viaţa decât potrivit legilor scrise. Chiar şi aşa, rămânea cert că politeia şi politica nu ţineau de domeniul discursului. Certitudine şi în cazul iniţiativei sofiştilor de a profesa arta politică, câtă vreme educaţia propusă de ei era, de asemenea, o încercare de a constitui un mod de viaţă educat şi adecvat ordinii legale a cetăţii, căruia limbajul nu îi constituia substanţa, ci îi era doar o parte, oricât de importantă va fi fost considerată.
Filozofii opuneau modului de viaţă de tip sofist unul filozofic. Şi, la fel ca în educaţia sofistică, filozofia acorda importanţă discursului. Dezangajarea politică a lui Socrate nu era însă mai puţin o activitate politică şi fusese, de altminteri, văzută ca atare de acuzatorii lui. Pentru că, orice discurs filozofic foloseşte limbajul rezultat din coexistenţa oamenilor şi, de aceea, este politic, chiar şi în situaţia în care domeniile sale de interes par mult înstrăinate de problemele vieţii sociale. Aparenţa înstrăinării derivă dintr-o neputinţă de a folosi limbajul cu puterea autonomiei gândirii dovedită de filozofi, şi nu de sofişti. De asemenea, derivă din neputinţa de a sesiza vechea şi exigenta cerinţă de a trăi prin asumarea unui mod de viaţă, adică, în sens primar, de a avea grijă, pronoic, de felul în care trăieşti cu tine şi cu ceilalţi. Uşurinţa de a folosi limbajul în orice privinţă şi cea de a-ţi asuma o raportare la viaţă prin urmărirea a ce se întâmplă când şi când în comunitatea politică de apartenenţă nu apropie niciodată individul de politeia. De altfel, ura şi violenţa discursurilor politice sunt urmări ale lejerităţii tratării raporturilor cu ceilalţi şi ale comodităţii de a nu-ţi asuma coexistenţa riguroasă în ordinea sau pacea lipsită de cuvinte.