sâmbătă, 18 iunie 2011

Ura şi invidia: naturale


“Oamenii sunt înclinaţi din firea lor spre ură şi invidie”, deduce Spinoza din teorema LV a Eticii: „Dacă sufletul îşi închipuie neputinţa sa, atunci se întristează din cauza aceasta”. Deducţie intermediată de constatarea că deseori îi vedem pe alţii posedând virtuţile pe care noi nu le avem. Cât este din invidie şi ură ceva de ordinul relaţiilor interumane şi cât este raportare la sine?

                Îndeobşte, invidia şi ura sunt tratate ca fiind faţă de cineva anume. Mizantropia are şi ea la origine o ură faţă de un om anume. De aceea, vindecarea de ură şi invidie este recomandată printr-o aceeaşi raportare la nişte oameni anume. Porunca de a-ţi iubi aproapele nu este abstractă şi nu vizează reglementarea unui raport cu propria persoană, ci este îndreptată către oameni concreţi. Cu riscul de a prolifera o neputinţă de la sine la altul. Datoria de a-i iubi pe cei neputincioşi calmează nemulţumirile faţă de neputinţa proprie prin vederea neputinţelor altora. Confruntarea cu neputinţele corpului prezente la alţii, de exemplu, ale celor bolnavi sau aruncaţi în închisoare funcţionează ca o măsură terapeutică pentru ignorarea unor neputinţe proprii de ordin spiritual. Ajutorarea celorlaţi te arată întotdeauna puternic.

                Bunătatea multora este, de aceea, însoţită şi ea în mod natural de ură şi invidie, de fiecare dată când nu mai sunt prezenţi neputincioşii pe care să îi ajute. Cum deseori se evită întâlnirea altor oameni decât neputincioşii, oamenii buni sunt astfel într-o dispoziţie de fericire, surprinzător, deloc trişti chiar în mijlocul tristeţii altora.

                Dacă scoatem iubirea şi ura din sfera raportărilor noastre faţă de alţii, preocuparea pentru vindecarea tristeţilor devine una personală. Însă, acest lucru nu implică desfăşurarea unui monolog acuzator la adresa neputinţelor proprii. Pentru că monologul ar împrumuta încă multe din felul în care se discută un om pe celălalt. Neputinţele ar fi mai degrabă de gândit decât de discutat, caz în care gândirea lor nu presupune o reflecţie meditativă şi ea de tip monologic, ci o asumare a neputinţelor pentru desfăşurarea acelor activităţi răsfrânte asupra propriei persoane prin care acestea pot fi înlăturate. Numai transpusă într-o practică gândirea asupra propriei persoane reuşeşte să fie mai mult decât un discurs.

                Ritmul lent al unei raportări la sine capabile să elimine ura şi invidia odată cu neputinţele proprii nu convinge că aici ar fi o soluţie recomandabilă. Nu poţi opri ura şi invidia faţă de cineva anume prezent în clipa de faţă prin recomandarea unui parcurs îndelungat de înlăturare a neutinţelor proprii. Mai ales că începutul parcursului este recunoaşterea clară şi dureroasă a unei inferiorităţi faţă de alţii. De aceea, pare mai lesne de urmat calea conştientizării că invidia şi ura sunt în primul rând ale noastre, apoi determinate de alţii şi, ca atare, rămâne de eliminat cel puţin răul atitudinii de invidie şi ură faţă de alţii. Eliminare printr-o trecere rapidă la o stare de neutralitate sau indiferenţă, în stare să liniştească gândul că va fi mult mai anevoios să eliminăm neputinţele proprii. Indiferenţă  deloc naturală şi ea, respingătoare din acest motiv pentru cei care îşi închipuie că se vindecă de ură printr-o iubire militantă a neputinţelor altora.