miercuri, 11 ianuarie 2012

'ziua şi noaptea am strigat înaintea ta'


Doamne, Dumnezeul mântuirii mele,
Ziua şi nopatea am strigat înaintea ta. (Psalmul 88, 1)

Cum poate să nu existe cel căruia i se strigă înainte? Există, însă în strigăt, totuşi suficient pentru a vorbi despre om şi divin. Pentru că omul este în strigăt la fel de mult ca şi în enunţurile ştiinţifice sau comune care atestă existenţa lucrurilor.

În tot ce se vorbeşte fără ezitarea găsirii cuvintelor, omul este de la sine, fără să fie nevoie de a institui şi impune un limbaj care să ateste existenţa lui în relaţie cu un lucru sau altul, aşa cum se întâmplă în ştiinţe precum astronomia sau biologia, unde limbajele specializate creează iluzia că omul este, vorbind, printre astre sau procese chimice.

Şi fiind omul de la sine, la fel sunt, prin el, şi toate despre care vorbeşte.

În strigăt, divinul nu este în modalitatea greoaie, strivitoare, apăsătoare, a lucrurilor despre care se vorbeşte paşnic, domol, fără înălţimi de pe care să se poată coborî. Divinul din strigăt stă la înălţimea glasului. Însă înălţimea glasului, la fel a muzicii, nu are sensul de înălţime decât pe o scară a sunetelor de pe care se coboară mereu.

Unele stări de jos par a fi coborâri sau descrise ca atare, cum este presupusa domolire a vocii pentru a se vorbi despre divin, dar sunt doar stări de jos, iar unele tăceri pot fi luate ca strigăte, cât timp cel care tace ştie că o face având posibilitatea de a striga. Gândirea lumii este strigăt când este înscrisă în vorbele unuia care le alege cu greutatea conştiinţei faptului că o face împotriva uşoarei căi a abandonării cunoaşterii printr-un strigăt către ceva de necunoscut.

Nimeni nu poate gândi lumea dacă nu cunoaşte gratuitatea încercării sale. Iar cunoscând-o, va şti să aleagă ce îl depăşeşte şi este greu în lucrurile lumii.

În strigăt, gratuitatea este şi ea prezentă, dar înălţată către divin, din nou către ceva care depăşeşte omul, aşteptând ca lipsa de temei a vorbelor puse înainte să primească greutatea celui în faţa căruia sunt strigate. De aceea, acesta este un salvator. Şi aşteptarea, prin tensiune, suplineşte greutatea din lucruri căutată de gânditorul lumii.

Depăşindu-i pe amândoi, pe gânditorul mai degrabă tăcând şi pe cel care strigă înaintea lui Dumnezeu, stau ziua şi noaptea. Alcătuiesc o existenţă întreagă, prind şi lumea într-o succesiune din care nu poate ieşi spre a fi simplu constatată prin enunţuri domoale. Omul este mai mult sau mai puţin în gândire sau strigăt, sau este ca atare, în măsura în care ştie să atragă în vorbele sale lumea numărată de zile şi nopţi.